Delayed gratification

Amânarea recompensei

principiu · origine: studiu · dovezi: contestate

Pe scurt

Amânarea recompensei înseamnă să alegi o recompensă mai mare, dar mai târzie, în locul uneia mai mici, dar imediate, și să rămâi la alegerea asta cât timp aștepți. Experimentele clasice cu preșcolari, cunoscute ca „testul marshmallow”, au arătat că așteptarea e mai ușoară când atenția e îndreptată în altă parte decât spre recompensă. Legătura promisă de aceste studii, anume că un copil care așteaptă mai mult la 4 ani va avea rezultate mai bune ca adolescent, s-a dovedit mult mai slabă într-o replicare pe un eșantion mai mare și mai divers. Iar cât așteaptă un copil depinde și de cât de mult are încredere că recompensa promisă chiar va apărea.

Ce spune

Cum a apărut ideea. Mischel, Ebbesen și Zeiss (1972) au descris trei experimente cu copii de vârstă preșcolară. Fiecare copil putea primi imediat o recompensă pe care o prefera mai puțin sau putea aștepta, fără să știe cât, una pe care o prefera mai mult. Dacă renunța la așteptare, primea doar recompensa mai mică.

Rezultatele, așa cum le rezumă autorii:

• Copiii au așteptat mult mai mult atunci când erau distrași de la recompense decât atunci când se uitau direct la ele.
• Nu orice gând a funcționat ca distragere. Să se gândească la „lucruri distractive” i-a ajutat. Cu gânduri triste, copiii au așteptat puțin, la fel ca atunci când se gândeau la recompense.
• Chiar și atunci când recompensele nu erau fizic în fața lor, să se gândească la ele le-a scurtat așteptarea, nu le-a prelungit-o.

Concluzia autorilor: ce face recompensa mai „vie” în minte scurtează așteptarea, iar distragerea, exterioară sau mentală, o ușurează. Accentul era deci pe mecanisme de atenție, nu pe o trăsătură fixă de tipul „ai sau nu ai voință”.

Urmărirea pe termen lung. Shoda, Mischel și Peake (1990) au contactat părinții copiilor testați în acele experimente, la peste zece ani distanță. Au obținut date despre 185 de adolescenți. Au găsit corelații semnificative între cât au așteptat la vârsta preșcolară și competențele cognitive și academice și capacitatea de a face față frustrării și stresului, așa cum le-au evaluat părinții. Studiul a fost citit adesea ca „cine așteaptă la 4 ani reușește mai bine în viață”.

Detaliul care se pierde de obicei: legăturile au apărut mai ales într-o singură variantă a testului, cea în care recompensele erau la vedere și copiilor nu li se sugera nicio strategie. Autorii au numit-o condiția „diagnostică”. În această condiție, timpul de așteptare a corelat cu scorurile SAT (testul american de admitere la facultate) cu r = 0,42 la partea verbală și r = 0,57 la partea cantitativă, dar pe doar 35 de copii (Shoda et al., 1990). Coeficientul de corelație r arată cât de strâns merg împreună două măsuri: 0 înseamnă nicio legătură, iar 1 o legătură perfectă. Chiar autorii au atras atenția că, dat fiind eșantionul mic, corelațiile pot exagera asocierea reală și că e nevoie de replicări pe alte populații.

Exemplu

Un copil de patru ani stă singur într-o cameră, cu o bucățică de dulce pe masă. I se spune că, dacă așteaptă până se întoarce adultul, va primi două. Poate chema oricând adultul înapoi sunând dintr-un clopoțel, dar atunci primește doar una.

Pe baza rezultatelor de mai sus, copilul va aștepta probabil mai mult dacă își ține atenția departe de dulce și mai puțin dacă se uită la el sau se gândește la el.

Aceeași situație la un adult (exemplu ilustrativ, nu dintr-un studiu): vrei să pui bani deoparte, dar ai în telefon aplicația de cumpărături, cu produse selectate „pentru tine”. Recompensa imediată stă, practic, pe masă, la vedere.

Cum îl aplici

Sugestiile de mai jos sunt o extrapolare de la experimentele cu preșcolari la viața adulților. Studiile citate nu au testat aceste aplicații.

• Scoate recompensa imediată din câmpul vizual. Atenția la recompensă scurtează așteptarea (Mischel et al., 1972). Nu ține dulciurile pe birou, ascunde aplicația, dezabonează-te de la e-mailurile cu reduceri.
• Pregătește-ți o distragere concretă, nu doar „o să rezist”. Decide dinainte ce faci în momentul tentației: o plimbare scurtă, un telefon, o sarcină mică. Metoda intențiilor de implementare oferă un format pentru asta.
• Nu te gândi insistent la recompensă, nici la cea mică, nici la cea mare.
• Verifică dacă merită să aștepți. Studiul lui Kidd et al. (2013), descris mai jos, sugerează că a nu aștepta poate fi o alegere rezonabilă atunci când promisiunea nu e de încredere. Înainte să te judeci pentru „lipsă de voință”, întreabă-te dacă recompensa amânată e reală și sigură.

Limite și nuanțe

Replicarea din 2018: asocierea e mult mai mică. Watts, Duncan și Quan (2018) au reluat întrebarea studiului din 1990 folosind un eșantion mare din SUA (NICHD Study of Early Child Care and Youth Development). Copiii au fost testați la 4 ani și jumătate (54 de luni), cu o variantă a sarcinii în care așteptarea maximă era de 7 minute, iar rezultatele au fost măsurate la 15 ani. Eșantionul analizat a avut 918 copii, iar autorii s-au concentrat pe cei 552 ale căror mame nu terminaseră facultatea. Autorii dau două motive: voiau să vadă dacă rezultatele lui Mischel și Shoda se aplică și populațiilor care îi interesează mai mult pe cercetătorii și decidenții preocupați de intervenții, iar în grupul copiilor cu mame cu facultate măsura așteptării era prea trunchiată (măsura era plafonată la 7 minute, așa că diferențele dintre copiii care așteptau mult nu se mai vedeau) ca legătura să poată fi estimată fiabil. Potrivit lui Watts et al. (2018), eșantionul de 552 de copii e de 10 ori mai mare decât cel din studiul lui Shoda et al. (1990).

Ce au găsit, conform rezumatului articolului:

• Fiecare minut în plus de așteptare la 4 ani și jumătate a fost asociat cu rezultate școlare mai bune la 15 ani, dar cu puțin: cam o zecime de abatere standard (abaterea standard arată cât de împrăștiate sunt rezultatele în jurul mediei; o zecime din ea e o diferență mică).
• Legătura brută, înainte de orice ajustare, a fost cam jumătate din cea raportată în studiile originale.
• Ea s-a redus cu două treimi atunci când au fost luate în calcul statistic originea socială a familiei, abilitățile cognitive timpurii și calitatea mediului de acasă.
• Cea mai mare parte a diferenței la rezultatele școlare a venit din faptul că un copil a putut aștepta măcar 20 de secunde.
• Legăturile cu comportamentul la 15 ani au fost mult mai mici și rareori semnificative statistic.

Interpretarea noastră, pe înțeles: o bună parte din legătura atribuită „autocontrolului” dispare când iei în calcul lucruri care merg împreună cu el, cum ar fi mediul familial și abilitățile cognitive timpurii. Replicarea nu arată că amânarea recompensei nu contează. Arată că testul marshmallow, singur, spune mult mai puțin despre viitorul unui copil decât s-a crezut.

Încrederea în mediu contează. Kidd, Palmeri și Aslin (2013) au testat 28 de copii, cu o vârstă medie de 4 ani și 6 luni. Înainte de testul marshmallow, copiii lucrau la un proiect de artă, iar experimentatorul le promitea de două ori ceva mai bun: întâi materiale de desen, apoi abțibilduri. În condiția „nesigură”, experimentatorul revenea de fiecare dată și spunea că a greșit și nu mai are nimic de dat. În condiția „sigură”, revenea cu ce promisese.

Apoi a urmat testul marshmallow. Copiii din condiția sigură au așteptat în medie circa 12 minute, cei din condiția nesigură circa 3 minute. În condiția sigură, 9 din 14 copii au așteptat până la capăt (15 minute), față de doar 1 din 14 în condiția nesigură. Interpretarea autorilor: timpul de așteptare reflectă și o decizie rațională, bazată pe cât de sigur pare că așteptarea va merita, nu doar autocontrolul. Tot ei spun că datele lor nu arată că autocontrolul ar fi irelevant, ci doar că e prematur să atribuim majoritatea diferențelor dintre copii autocontrolului.

Alte limite de reținut:

• Shoda et al. (1990) au lucrat cu copii dintr-o comunitate universitară, pe care îi descriu ca fiind din clasa de mijloc, care nu fuseseră aleși pe criteriul dificultăților de autoreglare și într-un interval de vârstă îngust. Autorii înșiși avertizează împotriva generalizării.
• Toate aceste studii sunt pe copii. Transpunerea la adulți din secțiunea „Cum îl aplici” e o interpretare, nu un rezultat.
• Studiul lui Kidd et al. (2013) are un eșantion mic (28 de copii). Susține convingător o nuanță importantă, dar nu stabilește singur cât din variația dintre copii se datorează încrederii și cât autocontrolului.

Surse

• Walter Mischel, Ebbe B. Ebbesen, Antonette Raskoff Zeiss (1972). Cognitive and attentional mechanisms in delay of gratification
• Yuichi Shoda, Walter Mischel, Philip K. Peake (1990). Predicting adolescent cognitive and self-regulatory competencies from preschool delay of gratification: Identifying diagnostic conditions
• Tyler W. Watts, Greg J. Duncan, Haonan Quan (2018). Revisiting the Marshmallow Test: A Conceptual Replication Investigating Links Between Early Delay of Gratification and Later Outcomes
• Celeste Kidd, Holly Palmeri, Richard N. Aslin (2013). Rational snacking: Young children's decision-making on the marshmallow task is moderated by beliefs about environmental reliability

Vezi și: Compounding, Ego depletion, First-order negative, second-order positive, Implementation intentions