neur.ro

Experimentul Milgram (obediența față de autoritate)

Milgram experiment

tip: efect · origine: studiu · dovezi: susținute · teme: cum îi judecăm pe alții

Afirmația evaluată: Când un experimentator le cere să continue, mulți oameni obișnuiți dau ceea ce cred că sunt șocuri electrice dureroase unei alte persoane.

Publicat · cum lucrăm

Pe scurt

În experimentele lui Stanley Milgram de la Yale, din 1961–1962, oameni obișnuiți credeau că participă la un studiu despre învățare. Ei trebuiau să dea șocuri electrice tot mai puternice unui alt participant, de fiecare dată când acesta greșea. Șocurile erau false, iar „elevul” era un actor, dar participanții nu știau asta. În varianta cea mai cunoscută, aproape două treimi au mers până la ultimul buton, de 450 de volți. Rezultatul s-a repetat în multe țări și în replicări din ultimii ani, oprite din motive etice la 150 de volți. Rata depinde însă foarte mult de situație, iar explicația populară, că oamenii ascultă orbește de ordine, e contestată.

Ce spune

Experimentul. Participantul, numit „profesor”, citea perechi de cuvinte unui „elev” aflat în altă cameră și apăsa câte un buton pentru fiecare greșeală, crescând de fiecare dată tensiunea cu 15 volți. Elevul protesta, țipa, iar la un moment dat nu mai răspundea. Când profesorul ezita, experimentatorul folosea patru îndemnuri tot mai ferme, de la „Vă rog, continuați” până la „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”. Psihiatrii cărora li s-a descris protocolul au estimat că aproape nimeni nu va merge până la capăt. Pe studiile lui Milgram nu le-am citit; le descriem după Haslam, Loughnan și Perry (2014) și Doris, Niemi și Machery (2024).

Nu un singur experiment, ci 23 de variante. Haslam, Loughnan și Perry (2014) au pus laolaltă 21 de variante, cu 740 de participanți. În total, 43,6% au mers până la 450 de volți, dar rata a variat de la aproape nimeni la aproape toți:

Procentul celor care au mers până la 450 de volți în câteva variante ale lui Milgram: profesorul alege singur șocul, 2,5%; victima e prieten sau rudă, 15%; profesorul ține mâna victimei pe placă, 30%; birou modest în Bridgeport, 47,5%; varianta de bază, cu victima auzită din altă cameră, 62,5%; participantul doar citește, iar altcineva apasă, 92,5%. Cât au ascultat depinde de situație Au mers până la 450 de volți variante Milgram, după Haslam et al. (2014) profesorul alege singur șocul 2,5% victima e prieten sau rudă 15% ține mâna victimei pe placă 30% birou modest, Bridgeport 47,5% varianta de bază, victima în altă cameră 62,5% doar citește, altcineva apasă 92,5% Aceeași autoritate, rezultate foarte diferite.
Haslam, Loughnan și Perry (2014), tabelul 2; 20 sau 40 de participanți pe variantă. Varianta de bază e cea cu vocea victimei auzită prin perete.

S-a repetat? Nu există o meta-analiză a replicărilor. Doris, Niemi și Machery (2024) au adunat 19 replicări și extensii din 10 țări, între 1968 și 2017, cu rate de ascultare între 50% și 94%. Trei teze nepublicate din SUA au găsit rate mai mici, de 30–40%, iar un studiu australian din 1974, 16–40% în funcție de sex. Din motive etice, replicările recente se opresc la 150 de volți, pragul după care, la Milgram, majoritatea celor care continuau mergeau până la capăt:

Studiile lui Burger și Doliński nu le-am citit; le descriem după Doris et al. și Grzyb et al.

Au crezut că șocurile sunt reale? Criticii, între care Gina Perry, susțin că mulți participanți nu au crezut, deci nu credeau că fac rău cuiva. Într-un chestionar trimis de Milgram după experimente, 56% au spus că au crezut pe deplin că elevul primea șocuri dureroase, iar alți 24% că probabil le primea; doar 2,4% au fost siguri că nu. Perry et al. (2019) au arătat că cei care au crezut au fost mai des cei care au refuzat. Doris et al. (2024) au reanalizat aceleași date: diferența există, dar e mică (d ≈ 0,3), iar cei care au crezut și cei care nu au mers, în medie, cam la fel de departe, aproximativ două treimi din panou. Explicația „nu au crezut” acoperă deci doar o parte mică din rezultat.

Ascultare oarbă de ordine? Imaginea populară e a unor oameni care execută ordine. Datele arată altceva. Al patrulea îndemn, „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”, singurul care e un ordin propriu-zis, a dus aproape întotdeauna la refuz, la Milgram, la Burger și într-o restagiere cu actori (Haslam, Reicher și Millard, 2015). Haslam și Reicher propun că oamenii continuă atunci când se identifică cu experimentatorul și cu scopul științific al studiului, nu pentru că primesc ordine, și se opresc când se identifică mai mult cu victima. Explicația lui Milgram, că oamenii intră într-o „stare agentică” în care nu se mai simt responsabili, e una dintre mai multe interpretări.

Exemplu

Un angajat nou e rugat de șef să trimită clienților un mesaj pe care îl consideră înșelător. Șeful nu-l amenință, ci îi explică de ce e important pentru firmă. Angajatul trimite mesajul, deși nu-i place. Dacă alți colegi ar fi refuzat deschis, probabil ar fi refuzat și el. Exemplul e o ilustrare, nu un studiu citat aici.

Cum îl aplici

Pașii de mai jos sunt un mod practic de aplicare propus de noi, pornind de la studiile citate.

  1. Nu te baza pe faptul că „tu n-ai face așa ceva”. Aproape nimeni nu se aștepta la rezultatele lui Milgram, nici psihiatrii, nici participanții înșiși.
  2. Fii tu cel care refuză primul. Când alții au refuzat deschis, foarte puțini au mai continuat. Un singur coleg care spune „nu” poate schimba ce fac ceilalți.
  3. Apropie-te de cei afectați. Ascultarea a scăzut mult când victima era aproape sau cunoscută. Când iei o decizie care afectează pe cineva, încearcă să vezi concret cine e acel om.
  4. Întreabă cui îi servește scopul. Oamenii au continuat mai ales când credeau în scopul studiului. Verifică dacă scopul pe care ți-l prezintă cineva chiar justifică ce ți se cere.

Limite și nuanțe

Surse

Vezi și: Efectul spectatorului (bystander effect), Eroarea fundamentală de atribuire, Experimentul Asch (conformismul), Experimentul închisorii Stanford