Eroarea fundamentală de atribuire

Fundamental attribution error

tip: efect · origine: studiu · dovezi: susținute · teme: cum îi judecăm pe alții

Afirmația evaluată: Explicăm comportamentul altora prin cine sunt, nu prin situația în care se află.

Publicat 5 octombrie 2026 · cum lucrăm

Pe scurt

Eroarea fundamentală de atribuire e tendința de a pune comportamentul cuiva pe seama caracterului său și de a subestima situația în care se află. Primul experiment care a arătat-o, al lui Jones și Harris (1967), a ieșit altfel decât se așteptau autorii. Numele i l-a dat Lee Ross (1977). Efectul apare în multe tipuri de experimente, dar nu la toată lumea, e mai slab în Asia de Est, iar o idee înrudită despre cum ne judecăm pe noi înșine n-a rezistat unei meta-analize.

Ce spune

Experimentul original. Jones și Harris le-au dat participanților eseuri pentru sau împotriva lui Fidel Castro. Unora li s-a spus că autorul și-a ales singur poziția, altora că i-a fost impusă de antrenorul de dezbateri. Când autorul alesese singur, era logic ca participanții să creadă că eseul arată ce gândește. Surpriza a fost că au tras aceeași concluzie, deși mai slab, și când știau că poziția fusese impusă. Gilbert și Malone (1995) notează că rezultatul s-a replicat în multe variante care au exclus explicațiile simple, de exemplu că participanții n-ar fi înțeles instrucțiunile. Originalul nu l-am citit, îl descriem după ei.

Numele. Ross (1977) a observat că aceeași greșeală explică de ce experimentele de psihologie socială surprind: oamenii subestimează cât de puternică e o situație. A numit-o eroarea fundamentală de atribuire. Gilbert și Malone preferă termenul eroare de corespondență: deducem o trăsătură care „corespunde” comportamentului.

Jocul de cultură generală. Ross, Amabile și Steinmetz (1977) au împărțit la întâmplare participanții în cei care pun întrebări și cei care răspund. Cei care întrebau își alegeau întrebările din ce știau ei, așa că cei care răspundeau greșeau des. Observatorii i-au considerat totuși pe cei care întrebau mai culți, deși rolul le dădea un avantaj evident. Cei care răspundeau au ajuns la aceeași concluzie. Eroarea a fost mai mare la ei și la observatori decât la cei care întrebau.

De ce se întâmplă. Gilbert și Malone descriu patru cauze diferite, care pot produce același rezultat:

• Nu vezi situația. Presiunea unui public sau o instrucțiune primită înainte nu se văd în comportament.
• Subestimezi cât de puternică e. Îți închipui cum ai reacționa tu și presupui că așa ar face oricine.
• Situația îți schimbă percepția. Dacă știi că subiectul e jenant, vezi mai multă neliniște în același comportament.
• Nu mai corectezi. Prima impresie despre caracter vine repede și fără efort. Corectarea pentru situație cere atenție. Gilbert și Malone descriu experimente în care participanții ocupați cu o altă sarcină n-au mai făcut corectarea, inclusiv atunci când tocmai informația despre situație era ce aveau de memorat.

O replicare recentă. Nalipay (2017) a repetat primul experiment cu 145 de studenți din Filipine, cu un eseu despre legea sănătății reproductive, la patru luni după adoptarea ei. Diferența a fost aproape în întregime dată de poziția din eseu. Faptul că autorul alesese sau nu n-a contat semnificativ.

Diferențe între oameni. Scopelliti et al. (2018) au construit un chestionar care măsoară cât de înclinat e cineva spre această eroare și l-au testat în zece studii, cu peste 2.700 de americani recrutați online. Tendința a fost stabilă la aceeași persoană după trei săptămâni și a avut doar legături slabe cu inteligența. Cei mai înclinați spre ea au învinovățit mai mult oamenii pentru accidente, au crezut mai ușor mărturisiri obținute sub presiune și au ținut mai puțin cont de dificultatea postului când au evaluat angajați. Când performanța unui fond de investiții a fost pusă într-un tabel lângă cea a pieței, chiar ei n-au mai favorizat fondul care doar profitase de o piață bună.

Exemplu

Un coleg întârzie la a treia ședință la rând și cineva spune „e dezorganizat”. Poate că e. Poate însă că i s-a mutat copilul la o grădiniță din celălalt capăt al orașului, lucru pe care nu-l vede nimeni din sala de ședințe. Exemplul e o ilustrare, nu un studiu citat aici.

Cum îl aplici

Pașii de mai jos sunt un mod practic de aplicare propus de noi, pornind de la studiile citate.

1. Întreabă-te ce nu vezi. Prima cauză descrisă de Gilbert și Malone e că situația pur și simplu nu se vede. Înainte să tragi o concluzie despre cineva, întreabă ce presiuni ar putea avea.
2. Nu te lua drept etalon. „Eu n-aș face așa ceva” e o estimare slabă despre ce ar face majoritatea în acea situație.
3. Amână judecățile când ești ocupat. Corectarea pentru situație e pasul care cade primul când atenția e în altă parte.
4. Pune situația lângă rezultat. Când evaluezi pe cineva după rezultate, compară-l cu alții care au lucrat în aceleași condiții. În studiul lui Scopelliti et al., un tabel cu performanța pieței lângă cea a fondului i-a ajutat tocmai pe cei mai predispuși la eroare.
5. Nu corecta prea mult. Dacă omul și-a ales singur situația, comportamentul chiar poate spune ceva despre el.

Limite și nuanțe

• „Pe noi prin situație, pe alții prin caracter” nu se confirmă. Ideea că ne explicăm propriul comportament prin situație și pe al altora prin caracter e înrudită cu eroarea fundamentală de atribuire, dar e altceva. Malle (2006) a analizat 173 de studii publicate și a găsit efecte medii între d = −0,02 și d = 0,10, practic zero. Asimetria apărea doar în anumite condiții, de exemplu pentru întâmplări negative, iar pentru cele pozitive apărea invers.
• Nu toți o fac. Bauman și Skitka (2010) au testat un eșantion reprezentativ de adulți americani, nu studenți. Doar 53% au arătat efectul. Era mai frecvent la cei care cred că oamenii se poartă la fel în orice situație.
• Cultura contează. Choi, Nisbett și Norenzayan (1999) trec în revistă studii care arată că est-asiaticii fac eroarea mai rar atunci când constrângerile situației sunt evidente. Diferența nu vine din faptul că n-ar gândi în termeni de trăsături, ci din faptul că dau mai multă greutate contextului.
• Laboratorul exagerează probabil frecvența. Gilbert și Malone notează că experimentele sunt construite tocmai cu situații a căror putere e subestimată. Ele arată că eroarea apare, nu cât de des apare în viața de zi cu zi.
• Uneori nu e o greșeală. Gilbert și Malone dau trei cazuri: omul și-a ales situația, îl vezi mereu în aceeași situație, sau presiunea situației nu schimbă nimic pentru că ar fi făcut oricum la fel. În aceste cazuri, judecata prin caracter prezice bine.
• Replicarea din Filipine e mică. Are 35–38 de participanți pe grup și un singur eșantion. A găsit o eroare mai mare decât originalul, în care poziția impusă cântărea mult mai puțin decât cea aleasă.
• Surse excluse. Câteva studii recente despre această eroare au printre autori pe Francesca Gino, care are mai multe lucrări retrase din cauza unor probleme cu datele. Nu le folosim.
• Ce am citit. Gilbert și Malone (1995), de pe site-ul lui Daniel Gilbert de la Harvard, Nalipay (2017), de pe site-ul Asociației de Psihologie din Filipine, și Scopelliti et al. (2018), manuscrisul acceptat, din arhiva City, University of London, le-am citit integral. Pentru Ross, Amabile și Steinmetz (1977), Choi et al. (1999), Malle (2006) și Bauman și Skitka (2010) am citit rezumatul. Jones și Harris (1967) și Ross (1977) nu le-am citit; le descriem după Gilbert și Malone.

Surse

• Edward E. Jones, Victor A. Harris (1967). The attribution of attitudes
• Lee Ross (1977). The intuitive psychologist and his shortcomings: Distortions in the attribution process
• Lee Ross, Teresa M. Amabile, Julia L. Steinmetz (1977). Social roles, social control, and biases in social-perception processes
• Daniel T. Gilbert, Patrick S. Malone (1995). The correspondence bias
• Incheol Choi, Richard E. Nisbett, Ara Norenzayan (1999). Causal attribution across cultures: Variation and universality
• Bertram F. Malle (2006). The actor-observer asymmetry in attribution: A (surprising) meta-analysis
• Christopher W. Bauman, Linda J. Skitka (2010). Making attributions for behaviors: The prevalence of correspondence bias in the general population
• Ma. Jenina N. Nalipay (2017). Correspondence bias in the attribution of political attitudes (A replication of Jones and Harris's (1967) experiment on correspondence bias)
• Irene Scopelliti, H. Lauren Min, Erin McCormick, Karim S. Kassam, Carey K. Morewedge (2018). Individual differences in correspondence bias: Measurement, consequences, and correction of biased interpersonal attributions

Vezi și: Blestemul cunoașterii, Efectul de halo, Efectul spectatorului (bystander effect), Eroarea de confirmare, Experimentul închisorii Stanford, Experimentul Milgram (obediența față de autoritate), Judecata după rezultat (outcome bias)