neur.ro

Blestemul cunoașterii

Curse of knowledge

tip: efect · origine: studiu · dovezi: susținute · teme: învățare și memorie, cum îi judecăm pe alții

Afirmația evaluată: Cine știe ceva își imaginează greu cum gândește cineva care nu știe.

Publicat · cum lucrăm

Pe scurt

Blestemul cunoașterii e dificultatea de a pune deoparte ce știi atunci când încerci să-ți imaginezi ce crede cineva care știe mai puțin. Termenul vine de la Camerer, Loewenstein și Weber (1989), care au arătat că oamenii nu-și pot ignora informația în plus nici când sunt plătiți să o facă. Același mecanism îi face pe experți să subestimeze cât de greu le e începătorilor. Un experiment influent cu adulți s-a replicat însă cu un efect mult mai mic decât cel inițial.

Ce spune

Experimentul economic. Camerer et al. (1989) au dat unui grup de 51 de studenți de la Wharton rapoarte financiare despre opt companii, cu datele până în 1979, și le-au cerut să estimeze profitul pe 1980. Un al doilea grup a primit aceleași rapoarte, plus profitul real din 1980, și trebuia să ghicească ce estimase primul grup. Fiecare ghicire bună era plătită. Normal, cei din al doilea grup ar fi trebuit să ignore profitul real, pe care primul grup nu-l știa. N-au reușit: estimările lor au fost trase spre cifra reală. Nici plata, nici aflarea răspunsului corect după fiecare încercare n-au redus eroarea. La grupurile care au tranzacționat pe o piață, eroarea a fost cam la jumătate, dar n-a dispărut.

De ce contează. Autorii leagă efectul de alte două. Primul e eroarea retrospectivă: după ce afli cum s-a terminat ceva, ți se pare că era mai previzibil decât era de fapt. Al doilea e transmiterea expertizei: când crezi că ce știi e cunoscut de toți, ți-e greu să explici altora și nici nu pare nevoie.

La experți. Hinds (1999) a cerut unor experți, unor utilizatori de nivel mediu și unor începători să estimeze cât le-ar lua începătorilor o sarcină complexă. Cu cât oamenii știau mai mult, cu atât au subestimat mai tare timpul. Cei de nivel mediu au estimat cel mai bine. Tehnicile de corectare încercate n-au redus subestimarea experților.

La adulți, în locul celuilalt. Birch și Bloom (2007) au folosit o poveste de tipul celor date copiilor mici, ca să vadă dacă adulții își pot imagina ce crede cineva care n-a văzut o schimbare. Vicki își pune vioara în cutia albastră și iese. Sora ei mută vioara în altă cutie, apoi rearanjează cutiile, iar cutia roșie ajunge exact unde fusese cea albastră. Participanții, 155 de studenți de la Yale, trebuiau să spună cât de probabil e ca Vicki să caute întâi în fiecare cutie. Cei cărora li s-a spus că vioara e în cutia roșie au dat cutiei roșii o probabilitate mai mare decât cei care nu știau unde e. Cei cărora li s-a spus că vioara e într-o cutie unde Vicki n-avea motiv să caute n-au fost influențați. Autorii conchid că ce știi te influențează mai ales când ai o justificare plauzibilă pentru asta.

Sus: în studiul lui Birch și Bloom, probabilitatea ca Vicki să caute în cutia roșie a fost 23% la cei care nu știau unde e vioara, 34% la cei care știau că e în cutia roșie și 19% la cei care știau că e în cutia mov. Jos: în șapte replicări cu 3.074 de participanți, efectul cunoașterii a scăzut de la 0,47 la 0,20, iar efectul plauzibilității de la 0,65 la 0,24. Vioara lui Vicki un test al blestemului cunoașterii la adulți Șansa ca Vicki să caute în cutia roșie participantul nu știe unde e vioara 23% știe că e în cutia roșie (plauzibil) 34% știe că e în cutia mov (neplauzibil) 19% Mărimea efectului (d): studiul inițial și replicările 155 de participanți față de 3.074 în șapte experimente efectul cunoașterii, studiul inițial 0,47 efectul cunoașterii, replicările 0,20 efectul plauzibilității, studiul inițial 0,65 efectul plauzibilității, replicările 0,24 Replicările au găsit același sens, dar un efect mult mai mic
Sus: Birch și Bloom (2007), tabelul 1. Jos: Ryskin și Brown-Schmidt (2014), estimarea combinată din cele șapte experimente, față de estimarea lor pentru studiul inițial.

Replicările. Ryskin și Brown-Schmidt (2014) au vrut să folosească sarcina lui Birch și Bloom ca test, așa că au repetat-o în șapte experimente, cu 3.074 de participanți, studenți și oameni recrutați online. În primul experiment n-au găsit niciun efect. În celelalte, efectul a mers în același sens, dar a fost mult mai mic. Combinând toate experimentele, efectul cunoașterii a fost d = 0,20, mai puțin de jumătate din estimarea pentru studiul inițial (0,47). Efectul plauzibilității a fost 0,24, sub o treime din original (0,65). Autorii calculează că studiul inițial ar fi avut doar aproximativ 17% șanse să detecteze un efect de 0,20 și notează că un efect de mărimea asta poate conta puțin în viața reală.

Exemplu

Un programator cu experiență scrie instrucțiunile de instalare pentru o aplicație. Pașii i se par evidenți, așa că sare peste „deschide terminalul” și „verifică versiunea”. Un începător se blochează exact acolo. Exemplul e o ilustrare, nu un studiu citat aici.

Cum îl aplici

Pașii de mai jos sunt un mod practic de aplicare propus de noi, pornind de la studiile citate.

  1. Nu te baza pe senzația că ceva e evident. Senzația vine tocmai din ce știi deja.
  2. Testează pe cineva care nu știe. În studiul lui Camerer et al., nici plata, nici aflarea răspunsului corect n-au corectat eroarea. E mai sigur să vezi direct cum se descurcă cineva fără cunoștințele tale.
  3. Întreabă pe cineva de nivel mediu. În studiul lui Hinds, cei de nivel mediu au estimat mai bine decât experții cât le ia începătorilor.
  4. Când judeci o decizie după rezultat, amintește-ți ce se știa atunci. E aceeași eroare, aplicată propriului trecut.

Limite și nuanțe

Surse

Vezi și: Efectul Dunning-Kruger, Eroarea fundamentală de atribuire, Eroarea retrospectivă (hindsight bias)