neur.ro

Experimentul închisorii Stanford

Stanford prison experiment

tip: efect · origine: studiu · dovezi: nereplicate · teme: cum îi judecăm pe alții

Afirmația evaluată: Pus într-un rol de putere, precum cel de paznic, un om obișnuit devine crud de la sine, doar din cauza situației.

Publicat · cum lucrăm

Pe scurt

În august 1971, Philip Zimbardo a împărțit la întâmplare 24 de tineri în paznici și prizonieri, într-o închisoare improvizată în subsolul departamentului de psihologie de la Stanford. După câteva zile, paznicii îi umileau pe prizonieri, iar experimentul a fost oprit după șase zile. Povestea care a rămas: oameni obișnuiți devin cruzi doar pentru că primesc rolul de paznic. Arhivele, studiate în detaliu abia în ultimii ani, arată însă că paznicii au fost instruiți și încurajați să fie duri, iar mulți au refuzat. O încercare de replicare fără un asemenea îndemn, studiul BBC din 2002, nu a reprodus cruzimea automată.

Ce spune

Povestea clasică. După Haslam, Reicher și Van Bavel (2019), studiul a fost înțeles timp de aproape o jumătate de secol ca dovada că, pus într-un rol toxic, un om obișnuit devine crud de la sine. Zimbardo a descris paznicii ca tineri „normali”, mulți „pacifiști declarați”, care au devenit „ostili și sadici”, iar prizonierii ca oameni care au avut căderi emoționale, după citatele din Le Texier (2019). Experimentul apare în majoritatea manualelor de psihologie, în filme și a fost folosit la procesul unuia dintre paznicii de la Abu Ghraib. Articolul original (Haney, Banks și Zimbardo, 1973) nu l-am citit; îl descriem după aceste surse.

Ce arată arhivele. Le Texier (2019) a analizat arhivele experimentului de la Stanford și Akron, cu sute de documente, 6 ore de film și 48 de ore de înregistrări audio, și a intervievat 15 participanți. A găsit că:

Haslam, Reicher și Van Bavel (2019), pe baza acelorași arhive, arată că experimentatorii i-au încurajat activ pe paznici să-și asume rolul și să fie duri, prezentându-le experimentul ca pe o cauză importantă, și că o parte dintre paznici au rezistat. Haslam și Reicher (2012) rezumă: tirania a fost făcută posibilă de „implicarea activă a unor entuziaști”, nu de conformismul unor automate.

Ce arată arhivele și criticile experimentului: 11 din 17 reguli au fost copiate dintr-un experiment studențesc anterior; 81% dintre 150 de studenți au ghicit ipoteza doar din descrierea studiului, iar 90% au prezis paznici opresivi; doar 2 din 11 prizonieri par să fi avut simptome reale de colaps. Rolul n-a acționat singur Din arhive și din studiile care au analizat experimentul Reguli copiate din experimentul anterior 11 din 17 Studenți care au ghicit ipoteza 81% Studenți care au prezis paznici opresivi 90% Prizonieri cu simptome reale de colaps 2 din 11
Regulile și prizonierii, după Le Texier (2019); studenții, 150 de oameni cărora li s-a descris doar procedura, după Banuazizi și Movahedi (1975), citați de Le Texier. Numărul de prizonieri cu simptome reale e estimarea lui Le Texier.

Ce știau participanții. După Le Texier, Banuazizi și Movahedi (1975) au descris procedura experimentului unor 150 de studenți. 81% au ghicit ipoteza, că paznicii vor fi agresivi, iar 90% au prezis paznici „opresivi, ostili, agresivi, umilitori”. Participanții puteau deci să știe ce se așteaptă de la ei. Carnahan și McFarland (2007), după rezumat, au arătat că un anunț pentru „un studiu psihologic despre viața în închisoare”, ca cel folosit de Zimbardo, atrage oameni mai agresivi, mai autoritari și mai puțin empatici decât un anunț fără aceste cuvinte. Autorii notează că efectul asupra experimentului original rămâne o presupunere.

Încercarea de replicare. În 2002, Reicher și Haslam au făcut, cu BBC, un studiu asemănător: bărbați împărțiți la întâmplare în paznici și prizonieri, dar fără ca cercetătorii să conducă închisoarea. După Haslam și Reicher (2012), oamenii nu și-au asumat automat rolurile; prizonierii, uniți, au răsturnat autoritatea paznicilor și au creat un sistem egalitar. Mai târziu, un grup nemulțumit de acest sistem a plănuit unul mult mai dur, așa că studiul s-a apropiat de tirania de la Stanford, dar prin identificarea cu un grup și cu un lider, nu prin conformism la rol. Articolul despre studiul BBC nu l-am citit; îl descriem după Haslam și Reicher și Le Texier.

Răspunsul lui Zimbardo. În 2018, pe site-ul oficial al experimentului, Zimbardo a scris că niciuna dintre critici nu schimbă concluzia principală: forțele situației pot influența comportamentul, adesea fără să ne dăm seama. El precizează că mesajul experimentului nu e că paznicii și prizonierii „se comportă întotdeauna sau de obicei” ca acolo, ci e o „poveste de avertizare”.

Exemplu

O firmă nouă îi numește pe câțiva angajați „supervizori” și le spune că proiectul depinde de disciplina echipei și că trebuie să fie fermi. După câteva săptămâni, unii supervizori devin duri cu colegii. Explicația „puterea i-a schimbat” sună bine, dar e incompletă: li s-a cerut explicit asprime, li s-a dat o cauză în care să creadă, iar alți supervizori, în aceeași situație, au rămas corecți. Exemplul e o ilustrare, nu un studiu citat aici.

Cum îl aplici

Pașii de mai jos sunt un mod practic de aplicare propus de noi, pornind de la studiile citate.

  1. Când cineva abuzează de un rol, uită-te și la cine l-a îndrumat. La Stanford, ce se aștepta de la paznici a venit de sus. Instrucțiunile, normele și exemplul liderilor contează.
  2. Nu folosi experimentul ca dovadă că „oricine ar face la fel”. Arhivele arată paznici care au refuzat și abuzuri concentrate la câțiva oameni.
  3. Atenție la cauzele „nobile”. Haslam și colegii arată că oamenii fac lucruri dure când sunt convinși că servesc un scop important al grupului. Întreabă ce scop ți se propune și dacă justifică ce ți se cere.
  4. Citește și criticile unui studiu celebru. Le Texier notează că majoritatea manualelor au ignorat criticile timp de decenii.

Limite și nuanțe

Surse

Vezi și: Eroarea fundamentală de atribuire, Experimentul Asch (conformismul), Experimentul Milgram (obediența față de autoritate)