Pareto principle
Principiul lui Pareto (regula 80/20)
Pe scurt
Principiul lui Pareto spune că, într-un grup de cauze care contribuie la același efect, câteva dintre ele produc cea mai mare parte a efectului. Formularea populară e „80% din rezultate vin din 20% din cauze”. Fenomenul e real și apare în domenii foarte diferite, de la avere la criminalitate. Numerele exacte însă diferă de la un caz la altul, uneori mult. Ideea utilă e să cauți acel „puțin care contează mult”, nu să presupui că e mereu exact 20%.
Ce spune
De unde vine numele. Principiul nu e formulat de Pareto. Joseph Juran, specialist în controlul calității, explică povestea într-un articol din 1975 cu un titlu care spune tot: „Principiul non-Pareto; mea culpa”. Juran scrie că a numit el însuși fenomenul după Pareto. Îl descrie ca pe situația în care, într-o populație care contribuie la un efect comun, relativ puțini contribuitori produc cea mai mare parte a efectului, adică „cei puțini și vitali și cei mulți și mărunți” (vital few and trivial many). Ulterior a recunoscut că a pus un nume greșit.
Rezumatul lui Juran:
- Mulți au observat fenomenul de-a lungul timpului, fiecare în domeniul lui.
- Economistul Vilfredo Pareto l-a observat în distribuția averii și a propus o lege matematică pentru distribuția veniturilor.
- Max Lorenz a inventat curba cumulativă folosită pentru a-l reprezenta grafic.
- Juran pare să fi fost primul care l-a tratat ca pe un principiu „universal”, valabil în multe domenii, și tot el i-a dat numele lui Pareto.
Ce spune matematica. Fizicianul Mark Newman (2005) explică de unde vin astfel de dezechilibre. Multe mărimi (averea, populația orașelor, vizitele pe site-uri) urmează aproximativ o lege de putere. Pentru acest tip de distribuție, partea din total deținută de vârf depinde de un singur număr, exponentul. Newman calculează că, pentru averea din SUA, circa 80% ar fi în mâinile celor mai bogați 20%. Tot el arată însă că, în datele pe care le analizează, primele 20% dintre site-uri primesc cam două treimi din vizite, iar cele mai mari 10% dintre orașele americane adăpostesc circa 60% din populație. Același tip de dezechilibru, dar cu alte proporții.
Și în afara economiei. Criminologul David Weisburd a propus o „lege a concentrării criminalității”: o mică parte din străzi concentrează o mare parte din infracțiuni. Gill, Wooditch și Weisburd (2017) rezumă dovezile:
- În Seattle, 5,1% din segmentele de stradă au adunat 50% din infracțiuni.
- În Tel Aviv, 4,5% din segmente au adunat tot 50%.
- În analiza lui Weisburd (2015) pe mai multe orașe, procentul de străzi care produc jumătate din infracțiuni stă într-o bandă îngustă, de aproximativ 4 puncte procentuale.
- Într-un oraș suburban din Minnesota, Gill et al. au găsit o concentrare și mai mare: 2% din segmente au produs 50% din infracțiuni.
Concentrarea e deci puternică și stabilă, dar în forma „5/50”, nu „20/80”.
Exemplu
Exemplul de la care a pornit Juran e controlul calității. Când analizezi defectele unui produs, descoperi adesea că câteva tipuri de defecte produc cele mai multe pierderi. Dacă le rezolvi întâi pe acelea, câștigi mai mult decât dacă împarți efortul egal între toate.
Un exemplu construit pentru acest text: ai 30 de sarcini pe listă. Întreabă-te care 3–5 dintre ele ar schimba cel mai mult rezultatul săptămânii. Nu e garantat că sunt exact 20%, dar e probabil să existe câteva care contează mult mai mult decât celelalte.
Cum îl aplici
Pașii de mai jos sunt un mod practic de aplicare propus de noi.
- Măsoară înainte să presupui. Fă o listă a cauzelor (clienți, sarcini, tipuri de defecte, cheltuieli) și notează cât contribuie fiecare la efect. Ordonează-le descrescător și vezi ce procent din total adună primele câteva. Proporția reală s-ar putea să fie 60/20 sau 50/5, nu 80/20.
- Începe cu cei „puțini și vitali”. Dacă descoperi o concentrare puternică, pune efortul întâi acolo.
- Nu ignora restul. Ce nu e în vârf nu e neapărat inutil. Principiul spune doar unde e cea mai mare parte a efectului, nu că restul nu contează.
- Leagă-l de „suficient de bine”. Dacă ultima parte a rezultatului cere o parte disproporționată din efort, uneori e rezonabil să te oprești mai devreme. Vezi intrarea despre maximizare și satisficing.
Limite și nuanțe
- „80/20” nu e o lege a naturii. Newman (2005) arată că proporția depinde de forma distribuției. În studiile rezumate de Gill et al. (2017), jumătate din infracțiuni se adună pe 2% până la circa 8% din străzi, nu 80% pe 20%. Cifra 80/20 e o aproximare memorabilă pentru unele cazuri, nu un rezultat general.
- Cele două numere nu trebuie să adune 100. 80 și 20 măsoară lucruri diferite (efecte și cauze). Proporții ca 50/5 sau 90/10 sunt la fel de posibile.
- Nu orice distribuție e dezechilibrată. Principiul apare acolo unde contribuțiile sunt foarte inegale. În situațiile în care contribuțiile sunt apropiate, căutarea „celor puțini și vitali” nu duce nicăieri.
- Nu e un rezultat din psihologie. E o regularitate observată în economie, calitate, criminologie și alte domenii. Aplicarea la productivitatea personală e o extrapolare, nu ceva testat în studiile citate aici.
- Vârful se poate schimba. Gill et al. (2017) notează că întrebarea dacă aceleași străzi rămân în vârf de la an la an e mai puțin studiată decât stabilitatea procentului. La fel, clienții sau sarcinile care contează cel mai mult azi pot fi altele mâine.
Surse
- Joseph M. Juran (1975). The Non-Pareto Principle; Mea Culpa
- M. E. J. Newman (2005). Power laws, Pareto distributions and Zipf's law
- David Weisburd (2015). The Law of Crime Concentration and the Criminology of Place
- Charlotte Gill, Alese Wooditch, David Weisburd (2017). Testing the “Law of Crime Concentration at Place” in a Suburban Setting: Implications for Research and Practice
Vezi și: Diminishing returns, Maximizing vs satisficing, Via negativa